vineri, 2 mai 2014

The Winged

http://tinygriffon.com/2014/04/gabriela-drinceanu-beflugelt/

miercuri, 9 aprilie 2014

expozitie de sculptura


vineri, 7 februarie 2014

miercuri, 30 martie 2011

site gabriela drinceanu

http://www.gabrieladrinceanu.eu

luni, 14 februarie 2011

value="http://www.sensotv.ro/swf/single_video_player.swf" />

vineri, 11 iunie 2010

Pictura si Sculptura la Galeria CUHNIA, Mogosoaia




















GABRIELA DRINCEANU – SCULPTURĂ,
SABIN DRINCEANU – PICTURĂ,
LA CUHNIA PALATULUI MOGOŞOAIA
6 iunie - 20 iulie 2010

Lucrînd împreună pictură bisericească, dar şi pe teritoriul acţiunii culturale, prin fundaţia Axa, Gabriela şi Sabin Drinceanu împărtăşesc în mod evident o spiritualitate comună care-i modelează şi defineşte, însă, în chip categoric diferit. De aceea a-i expune împreună este o încercare – pe cît de provocatoare, pe atît de fructuoasă prin complementaritatea rezultatelor.
Spirit dionisiac, Gabriela Drinceanu aduce neliniştea, ruptura, gestul care clamează, sau dimpotrivă, reprimă în adînc, ascunde pe jumătate, gîndul, trăirea, drama. Pentru ea, sculptura înseamnă în primul rînd siluetă în spaţiu, figură aproape plană, ale cărei mici accente şi accidente plastice nu-i modifică esenţial receptarea de prezenţă diafană, alcătuire tainică, situată între lumi, asemeni umbrelor din teatrul japonez. Este expresia unui ethos dinamic şi capricios, cînd imperios şi patetic, tînjind după ceva de neatins, interiorizat, ascuns în fibra materiei şi-n urma pensulei care modelează discret imaginea întruchipată în lemn, developînd-o ochiului ce caută un sprijin spre a înţelege. Demersul ei plastic se situează între neoexpresionismul anilor 90 şi tradiţionalismul ortodoxist căruia îi îmbogăţeşte identitatea cu tensiuni spirituale autentice.
Născută în 1968 la Iaşi, Gabriela s-a format în mediul artistic al celui mai boem şi mai amprentat literar oraş al ţării. Putem bănui, văzîndu-i sculptura şi, mai ales, sutele de schiţe colorate care preced plastica, că artista posedă o solidă cultură literară şi mai ales o specială relaţie cu poezia de al cărei spirit se împărtăşeşte întreg universul imaginat de ea.
O simt aproape de Reiner Maria Rilke, din Elegiile duineze, atunci cînd poetul se întreabă : „Cine, dacă aş striga, m-ar auzi din cohortele îngerilor,/ şi chiar dacă vreunul m-ar lua deodată pe inima lui aş pieri…/căci frumosul nu-i decît începutul cumplitului greu de-ndurat/ … “ pentru a conchide, în elegia a doua : „Cumplit e fiece înger“
Fragmentarismul cultivat, inspirat din colaj, plasează personajele sale – aparent alcătuiri de tip ludic - în zona gravă a dublului, a oglindirii în propriul abis. Hieratice ca înfăţişare şi totodată profund dinamice, personajele sculpturii sale sunt animate de nelinişti şi fantasme, pe care un Paciurea sau un Gorduz le-ar fi numit himere. Gabriela Drinceanu le spune simplu, atitudini, gesturi, dialoguri, sau chiar „îngerii din preajmă“. Prin ei, sinele artistului se deschide spre lume şi se lasă trăit de aceasta, ca în poemul lui Nichita Stănescu : „Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri….mă las pierit de toamnă./ Trăiesc în numele păsărilor, /dar mai ales în numele zborului/ Cred că am aripi, dar ele nu se văd…“
Este, în fiecare piesă care-şi desfăşoară centrifug siluetările multiple, ca pentru a cuprinde necuprinsul, o sete ardentă de viaţă, de alergarea cea bună. În schiţele ei, în care mişcarea este căutată, încercată, dar şi în multe dintre sculpturi, figura are trei mîini sau trei picioare, ori trei aripi, nu doar pentru a sublinia dinamismul, ci şi pentru a induce prezenţa terţului divin. Printr-un procedeu similar, în elegia a doua, Getica stănesciană, zeii invadează lumea, simţurile, reinvestind universul material prin omniprezenţe de ordin epifanic: „O, nu te tăia la mînă sau la picior, din greseală sau dinadins//De îndată vor pune în rană un zeu, ca peste tot sau pretutindeni… pentru că el apără tot/ ceea ce se desparte de sine “. Fără îndoială că avertismentul stănescian devine aici conştiinţă a pluralităţii, a infinitelor posibilităţi ale destinului, de unde şi mulţimea de siluete care se juxtapun, se desfac de sine şi din sine şi se realcătuiesc, oameni, fiare şi unelte în apariţii insolite, de ordinul vedeniei, sub bolţile Cuhniei.
Spirit apollinic şi interiorizat Sabin Drinceanu aduce în pictura sa calmul meditaţiei şi o poetică a materiei de ordin diafan. Mari pînze albe iţesc înfiorări monocrome, primesc urma subţire a vremii reunind simbolic fragmente de vechi ţesături, documente, pagini dactilo, sau pur şi simplu notaţii obsesive. Tabloul, tratat ca un colaj cu puternică tentă simbolică, instituie o prezenţă diafană de ordin monumental. Diafană pentru că lasă totdeauna să transpară un înţeles, un conţinut profund ce transcende suma elementelor şi monumental prin proporţiile interne, dar şi prin dimensiunea exterioară. Prezenţe impunătoare cu subtext hieratic, aceste pânze desfăşurate ca fragmente ale unor mari compoziţii murale mărturisesc profilul său artistic de monumentalist dar şi firea contemplativă ancorată în liniştea marilor germinaţii. Autorul şi-a numit picturile temple; e doar o sugestie de lectură pentru un public obişnuit să primească explicaţii şi o comoditate a celui învăţat să picteze biserici după tradiţie şi predanie. Se simte însă clar, în cele mai recente picturi, faptul că în curînd Sabin Drinceanu se va elibera de această explicitare exterioară aprofundînd prin expresia plastică mesajul implicit al culorii şi al pînzei, materialitatea ei concretă pe care o doreşte sublimată.

Doina Mândru